Azi a inceput moartea unei componente din mine.
M-am vazut mult timp ca un “Luptator Pasnic”, un “Razboinic al Luminii”, un “Cavaler Jedi”.
Era un rol cu care ma identificam. Lupta pentru bine, lupta interioara cu mine insumi.
Aceasta parte din mine moare…
Gata cu lupta…
Christine Kane mi-a sugerat ca e mai eficient sa privesc lucrurile ca pe o ocazie de a invata decat ca pe o lupta si in momentul in care am citit asta s-a aprins un bec in cap. Desigur, m-am gandit, desigur… cum am putut fi atat de orb. (Nu eram chiar orb, doar adormit)
Si apoi mi-am adus aminte de ce spusese Maestru Rumi:
De ce stai in inchisoare cand usa e atat de larg deschisa? Iesi din incalceala gandirii bazate pe frica. Traieste in tacere.
Si am inteles tacerea.
Ce ramane acum de facut e sa privesc mai atent peisajul din jurul meu. Sa invat mai atent. π
Poti sa auzi si pietrele cand vorbesc…
cum canta… π
exista un anume gen de limbutie care ascunde mai mult decat cea mai mare tacere -Nicolae Iorga sau care frasu π a zis asta (aproximativ astea-s vorbele)
Stiu despre limbutia asta… e printre formele mele preferate de camuflaj… π
Se zice ca cei care vorbesc mutl sunt oameni complexati, care se simt usor inferiori si atunci vor sa pareze asta vorbind, simt mereu nevoia sa demonstreze oarecum ca exista si ei pe lume si atunci vorbesc si cand nu e cazul. Am auzit chestia asta de la o calugarita si mi-a parut interesanta remarca.
Asa e! Si eu am o gasca de complexe. O parte dintre ele s-au mai diminuat cu trecerea anilor dar multe sunt inca prezente.
Fiecare cu ale lui, nimeni nu-i perfect. De fapt suntem…dar nu stim inca. π
Miezul e perfect… chelili astia di pi noi is mai problematici. π