Ultimele 3 zile au fost o furtuna pentru mine.
Am ascultat condensat un program de Tony Robbins numit “Get the Edge”.
Ceea ce a spus omul acesta a avut un efect incredibil asupra mea, simt ca am crescut in aceste 3 zile mai mult decat in ultimii 10 ani. Poate ca, fiind deja deschis domeniului de dezvoltare personala, am putut sa acord atentia necesara, cuvintele omului au cazut pe un pamant roditor.
Incepusem sa vad viata mai clar inainte sa ascult programul, dar acum o vad atat de clar incat devine putin infricosatoar. E mult mai plina. Reusesc sa vad mai multa frumusete si mai multa uratenie in mine. Reusesc sa vad cat de mult rau am facut, cat de crud am fost cu oameni care m-au iubit. Abia acum vad cat de mult m-au iubit si in acelasi timp vad cum dragostea lor nu a fost de ajuns sa umple golul din inima mea. Ma uit la vechi iubiri si ma intreb unde s-a dus toata acea dragoste ce era la inceput. Unde am pierdut acea inima prea plina de la simplul fapt ca o tineam de mana pe cea de langa mine? De ce clatite cu ciocolata impartite cu cineva drag au fost de ajuns pentru a face o zi perfecta, pentru ca mai tarziu sa descoper un gol pe care nimic nu-l mai putea umple? Cum am putut sa simt atat de mult, incat sa vad o viata fericita langa cineva, pentru ca mai tarziu pustiul din suflet sa ajunga atat de mare, incat sa nu mai vad nici o solutie si sa fug? Cum a fost posibil ca cineva sa ma iubeasca atat de mult, sa-mi ofere atat de mult si sa nu reusesca sa vada ca reflexie din partea mea decat deprimare? Cum a putut sa dispara sentimentul acela atat de frumos care era la inceput? De ce a fost destula iubirea acestor femei la inceput pentru ca mai apoi sa fie cu totul insuficienta?
Am dat vina pe situatie, pe conjunctura, am dat vina pe ele, chipurile nu erau ce cautam eu in viata. Cutare avea X defect, cutare Y defect. Ce mare prostie, eu eram defectul! Mi-am dat seama intr-un final ca problema nu era la ele, ci la mine. Ele au fost, sunt si vor continua sa fie femei extraordinare. Toate au fost frumoase, inteligente si cu un suflet atat de bun… Toate m-au iubit enorm, mult mai mult decat as fi putut cere. Din pacate, toate acestea nu au fost de ajuns si am ajuns sa le ranesc. Din toata nebunia se pare ca singurul lucru pe care l-am perfectionat a fost cum sa ranesc mai tare. De ce a trebuit sa se ajunga la asta? De ce ajungem sa ranim atat de tare pe cei pe care ii iubim cel mai mult?
Credeam ca nu am sa ajung sa inteleg niciodata aceasta si speram ca “data viitoare” lucrurile sa mearga mai bine. Poate conjunctura va fi perfecta, poate persoana va fi perfecta. Dar acum stiu ca nu am avut niciodata nici o sansa de reusita. Invatasem sa iubesc gresit. Primul lucru pe care ar fi trebuit sa-l invat era sa ma iubesc pe mine insumi. E atat de simplu, acum inteleg. Esuand in a ma iubi pe mine insumi, am esuat in cele din urma in a le iubi pe ele. Pentru ca nu ma iubeam pe mine, in inima mea era un gol enorm, un gol pe care oricat au incercat ele, nu l-au putut umple. La inceput lucrurile erau frumoase, reuseam sa ma vad asa cum ma vedeau ele si in inima mea era un prea plin de iubire pentru ca ma iubeam pe mine si le iubeam si pe ele. Din pacate, incetul cu incetul, golul revenea, incepeam sa ma simt nedemn, insuficient, un esec… pana la urma golul pe care eu il cream in mine devenea prea mare pentru a mai putea fi umplut de dragostea lor. Incetam sa mai fiu o persoana care sa creeze iubire, si deveneam, la fel ca multi altii, o persoana care sa consume iubire. La un moment dat rezervele erau epuizate.
Acesta este momentul in care lucrurile frumoase, care intrau in viata mea, deveneau irelevante pe cand micile nemultumiri deveneau tragedii. Iar daca vrei cu adevarat, gasesti defecte intr-o persoana. Toti avem defecte. Problema e ca o persoana care iubeste trece peste ele si ajuta persoana iubita sa le depaseasca sau, in fine… cauta activ solutii pentru a le rezolva. O persoana golita de iubire, in schimb, tot ce face e sa puna o lupa mare in fata acestor defecte, pentru ca apoi sa inceapa sa-i arate celeilalte persoane “uite cum esti tu, cum as putea iubi asa ceva?”… Am facut asta, si nu o singura data… ci de fiecare data. Vad aceasta atat de clar acum si doare, doare pentru ca numai un monstru ar face asa ceva. Am fost un monstru in acele momente si lucrul acesta e atat de departe de modul in care vreau sa-mi traiesc viata, incat adesea ma intreb “oare am fost eu?”.
E vina mea, e vina mea ca am creat golul acesta in inima mea, e vina mea ca am sabotat atat de puternic orice sansa de fericire pe care as fi putut sa o am alaturi de aceste femei. Dar asta se termina aici. Am inceput de cateva zile sa iau cunostinta cu propria persoana, am inceput sa vad omul pe care ceilalti il vedeau de mult. Am inceput sa cunosc visele si sperantele, problemele si fricile pe care le are. Am inceput sa-l ajut sa fie mai bun si am inceput sa-l iubesc astfel incat, data viitoare cand iubirea va veni sa bata la inima lui, sa o gaseasca aproape plina.
Am fost invatati sa nu fim egoisti si sa-i iubim pe ceilalti, dar in procesul acesta marea majoritate am reusit sa creem una din cele mai triste creaturi din lume… consumatorul de iubire. Iubirea celorlalti nu trebuie sa fie in inima noastra, ea trebuie sa fie in jurul nostru, sa ne invaluie si sa ne faca mai buni, mai frumosi. Preaplinul din inima se va rasfrange asupra celorlalti, prieteni, rude, ii va invalui si pe ei si-i va face fericiti. Iubirea din inima ta este ascunsa, iubirea din jurul tau e vizibila. Cand inima-ti da pe afara de iubire e imposibil ca cei din jur sa nu sesizese, iti intinde pe fata un zambet inconfundabil. Iti schimba modul in care interactionezi cu ceilalti atat de mult, incat e posibil sa nu mai fii recunoscut. Te face un om cu mult mai bun.
Nu fiti consumatori de iubire, fiti surse de iubire! Impacati-va cu propria persoana, iertati-i toate greselele si incepeti sa o iubiti. Ajutati-o daca are probleme si pregatiti-va pentru a fi iubiti. Nu faceti greseala pe care am facut-o eu, nu va agatati de oameni doar pentru a-i goli de iubire. Nimeni nu merita asta!
Daca va iubiti pe voi insiva, va transformati in persoane fantastic de usor de iubit si asta se vede, asta se simte. Iubirea atrage iubire. Dragostea din inima voastra va striga atat de tare, incat aproape-i va sparge timpanele persoanei pe care o cautati.
Nu fiti ca sluga din Biblie ce a ingropat talantul! Luati ce v-a dat Dumenezeu si lustruiti. Folositi la maxim toate resurse voastre pentru a face din acel talant.. zece! Asa ceva e posibil, daca faceti investitii inteligente. Creati iubire in inima voastra si apoi investiti-o. E o investitie sigura pentru ca, daca e intoarsa, e intoarsa cu profit, iar daca e consumata de vreun suflet pierdut, tot e bine pentru ca va va invata cum sa produceti si mai multa.
M-am uitat bine in oglinda sufletului meu si mi-am dat seama ca Dumenezeu mi-a dat mult mai mult decat a dat multor persoane si ca nu am reusit sa fac nici a zecea parte din cat au reusit unii. De ce? Pentru ca am ales sa arunc tarana peste ce mi-a dat si sa ingrop tot ce era mai bun. Aceasta parte din viata mea s-a terminat! Sunt un om nou, un om cu calitati si defecte. Un om cu calitati ce pot fi puse mai bine in practica si cu defecte ce pot fi atenuate cu trecerea timpului. E mult de munca, dar tocmai de aceea nu-mi mai pot permite sa astept, poate maine va veni Creatorul si-mi va cere sa prezint rezultatele. 🙂
Ceea ce “aberezi” nu e chiar aberatie, ci o stare de autodeplangere a egoului tau.
Toti ne iubim pe noi mai mult ca pe altii pentru ca “iubirea” pe care o avem este o simulare mentala a adevaratei iubiri, care nu e de natura mentala.
Mintea noastra are nenumarate secrete si e mai vicleana decat crezi tu. Pentru a te impiedica sa renunti la ea, la ego si superego, poate simula orice stare spirituala si o face destul de bine, dar nu pentru mult timp.
Nefiind decat o simulare a Realitatii, aceasta se face cu consum de energie, mintea oboseste si efectul de iubire sau compasiune sau pace sau liniste dispare subit.
Dupa aceea e din ce in ce mai greu de randat din nou.
Adevarata iubire este cea care vine din Sine. Ea este fara efort, permanenta, completa, nediscriminativa si transcendentala.
Acolo “se ajunge” numai renuntand la tine insuti.
Adica trebuie sa devii impersonal.
Creatorul e mereu cu tine, e intr-atat de personala relatia cu El.
Nu te mai gandi la ce a fost sau ce o sa fie, gandeste-te la ce este. Era un desen intr-un ziar (benzi din alea desenate)mai zilele trecute si o pisica si un caine se conversau. Pisica il intreaba pe caine…”Cat e ceasul?” si cainele raspundea: “Acum!”.
Be happy NOW!
Iubirea, legatura desavarsirii, se stabileste intre persone, este personala, nicidecum impersonala. A deveni impersonal este tot una cu a trece in nefiinta, a refuza darul pe care l-am primit de la Dumnezeu de a fi chip si asemanare dupa har. Numai o persoana poate iubi o alta persoana. Nici odata un obiect, ceva impersonal, nu este capabil sa ne implineasca,sa raspunda iubirii noastre.
Se pune problema: cum putem implini porunca iubirii aproapelui ca pe noi insine? Daca pentru noi nu avem dragoste, nu avem nici pentru aproapele. Nu putem oferi celorlalti ce noi nu avem. Daca pe noi nu ne cunoastem, nu-l putem cunoaste nici pe aproapele. Cunoastere aceasta de sine este legata de iubire. Daca suntem ignoranti si nu ne pasa de noi insine, nu avem iubire pentru noi, si nu vom avea iubire nici pentru oamenii de langa noi, vom fi nepasatori la nevoile, la realizarile, la bucuriile sau la tristetile lor.
O persoana traieste in comuniune cu alte persoane. Cand se izoleaza, cand se inchide in sine, persoana moare, devine individ. Desi poate inota intr-un ocean de iubire, individul moare de sete, deorece nu primeste nimic din afara. Indivizii desi se afla fizic unii langa altii, fiecare traieste separat in lumea lui proprie. Se observa ca nu sunt doar vorbe: Ceea ce ti-e nu-ti place, altuia nu face. Ceea ce vrei sa-ti faca altii tie, fa-le tu mai intai altora.
Numai bine. Doamne ajuta!
Am mai invatat si ca noi nu suntem sursa iubirii. Dumnezeu este izvorul iubirii, si mai presus de orice iubire. De aceea Dumnezeu este Unul dupa fiinta, dar in trei Persoane. Iubirea este comuniunea (armonioasa) dintre persoane. “Sfanta Treime, sau la inceput a fost Iubirea” este o carte a marelui teolog Dumitru Staniloaie. De aceea daca vrem sa iubim, in primul rand noi trebuie sa ne deschidem inima fata de Dumnezeu, care ne umple de iubire dumnezeiasca, si astfel la randul nostru vom putea darui celorlalti frati ai nostri din preaplinul inimii noastre.
De aceea daca nu putem iubi, daca nu putem sa-i iertam pe cei ce ne gresesc, inseamna ca ne-am departat, ne-am despartit de Dumnezeu, ne-am golit sufletele de Dumnezeu. Iar daca sufletul este gol si flamand, nu poate fi umplut si hranit decat de Dumnezeu. Degeaba pretindem iubirea de la alte persoane din jurul nostru, ca vom inseta in continuare. Degeaba ne facem chip cioplit, idoli din persoanele pe care zicem ca le “iubim”, caci dorul nostru este infinit si nu poate fi multumit de marginire. De aceea ne revoltam, lovim in cei dragi deoarece ne inseala asteptarile. Dar de vina suntem noi, care ne-am orientat gresit. In loc sa cerem lui Dumnezeu, cerem omului. Dar ce poate sa ne dea fratele nostru, caci si el este sarman ca si noi. De cerut ii cerem lui Dumnezeu, si recunostiinta ne o putem exprima daruind si fratelui nostru ceea ce-am primit in dar de la Dumnezeu. In dar primind in dar sa dam, caci sa ne ajute Dumnezeu sa invatam ca daruind vom dobandi. Amin.
Sa ne ajute Dumnezeu, sa-l ingropam pe omul vechi, si sa-l inviem pe cel nou intru Hristos. Amin.
Multumesc pentru comentarii Caline… foarte interesante… si foarte aproape de cum gandesc si eu.