Anul trecut pe vremea asta a avut loc în mine o schimbare. Eram cu 3 săptămâni înainte de nuntă, cuprins de dubii, într-o stare de deznădejde totală când am citit cartea lui Lev Tolstoi: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”.
Cartea aceasta m-a eliberat.
Datorită ei am reuşit să mă dau un pas în spate şi să realizez că în relaţia mea cu ceea ce ar fi urmat să-mi fie soţie făcusem atâtea compromisuri cu mine însumi încât nu mă mai regăseam. Căsătoria ar fi fost o greşeală, nu era ea persoana lângă care să-mi petrec restul vieţii. Am ales să renunţ la nuntă pentru că am considerat că este răul cel mai mic; dacă aş fi continuat sunt sigur că s-ar fi ajuns la un divorţ ceea ce ar fi fost mult mai urât.
A doua dimensiune a schimbării produsă de cartea aceasta ţine de legătura mea cu divinul. Înainte să o citesc eram un Catolic de duminică, mergeam aproape în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare la biserică, mă spovedeam şi mă împărtăşeam de Paşti cuprins temporar de hotărârea de a mă îndrepta. Din păcate de fiecare dată mă prăbuşeam din nou sub povara păcatelor, păcate cu care mă obişnuisem, păcate pe care le cunoşteam prea bine. Eşecul semăna sămânţă de deznădejde… îmi vedeam natura păcătoasă şi neputinţa de a-mi păstra hotărârile luate şi rămâneam jos până la următorul Paşti. Cartea lui Tolstoi m-a ajutat să-mi schimb atenţia de la eşecuri la puterea pe care o aveam, puterea de a mă schimba puţin câte puţin în bine. Am acceptat păcatul în viaţa mea ca pe un rău inevitabil şi am început să-mi concentrez atenţia spre eradicarea lui pas cu pas. Am încercat să reconciliez noul sistem de valori cu vechea structură dar nu am reuşit şi atunci am pornit pe drumul meu singur promiţându-mi că atunci când voi deveni mai puternic am să caut din nou reconcilierea.
La câteva luni de la lectura cărţii am descoperit domeniul dezvoltării personale şi astfel am căpătat acces la o serie de unelte folosite cu succes de alte persoane înaintea mea pentru înfrângerea dificultăţilor. Motivat de un nou eşec cauzat de vechea natură m-am agăţat de acest domeniu ca de un fir al Ariadnei sperând să mă scoată din labirintul umbrelor în care mă aflam. Am încercat diverse tehnici, diverse idei cu mai mult sau mai puţin succes. M-am ridicat şi am căzut, m-am ridicat din nou şi am căzut la loc. Am repetat procesul ştiind că mai devreme sau mai târziu, asemenea unui copil ce învaţă să meargă, am să reuşesc să rămân în picioare şi am să reuşesc să păşesc înainte.
Încetul cu încetul au început să apară şi victoriile. Deocamdată sunt minore, mici bătălii câştigate în faţa lenei sau reuşita de a vedea binele în situaţii aparent urâte şi deşi nu şi-au pus încă amprenta pe exteriorul meu, deşi lumea din jur încă mă vede la fel eu, ştiu ca interiorul se schimbă.
Cu ocazia aniversării unui an de la lectura cărţii, am tradus un fragment din capitolul IV, fragment ce m-a impresionat destul de mai mult. Ţin să-i mulţumesc Danei pentru amabilitatea de a-mi corecta erorile.
Creştinismul înţeles greşit de oamenii de ştiinţă
…
Învăţătura lui Cristos are putere doar atunci când cere perfecţiunea absolută – cu alte cuvinte, fuziunea naturii divine ce exista în sufletul fiecărui om cu voinţa lui Dumnezeu – uniunea Fiului cu Tatăl. Viaţa, conform învăţăturilor lui Cristos, nu constă în nimic altceva decât această eliberare a Fiului lui Dumnezeu ce exista în fiecare om, în eliberarea lui de animal şi aducerea lui mai aproape de Tatăl.
Existenţa animalică a omului nu constituie singură viaţa umană. Viaţa, doar conform voinţei lui Dumnezeu de asemenea, nu e viaţă umana. Viaţa umană este o combinaţie de viaţă animală şi viaţă divină. Şi cu cât această combinaţie se apropie mai mult de viaţa divină cu atât mai multă viaţă este în ea.
Viaţa, conform religiei Creştine, este o progresie spre perfecţiunea divină. Nici o condiţie, conform acestei doctrine, nu poate fi mai ridicată sau mai coborâtă decât alta. Fiecare condiţie, conform acestei doctrine, nu este decât un anumit stadiu, ce nu are nici o importanţă intrinsecă, pe drumul către perfecţiunea irealizabilă şi astfel de unul singur acest stadiu nu implică un grad mai mare sau mai mic de viaţă. Creşterea în viaţă, conform acestei doctrine, constă doar în grăbirea progresului către perfecţiune. Şi de aceea progresul spre perfecţiune al vameşului Zacheu, al femeii păcătoase şi al tâlharului de pe cruce implică un grad mai ridicat de viaţă decât stagnarea în virtute a Fariseilor. Şi de aceea pentru această religie nu pot fi reguli obligatorii de urmat. Omul care este la un nivel mai scăzut, dar se mişcă înainte spre perfecţiune duce o viaţă mai morală, mai bună, îndeplineşte mai deplin învăţătura lui Cristos decât omul aflat la un nivel de moralitate mai ridicat, dar care nu se mai mişcă înainte spre perfecţiune.
De aceea este oaia pierdută mai dragă Tatălui decât cele care nu s-au pierdut. Fiul rătăcitor, moneda pierdută şi găsită au fost mult mai preţioase decât cele ce nu au fost pierdute.
Împlinirea învăţăturilor lui Cristos constă în a te îndepărta de eu şi a te apropia de Dumnezeu. Este evident că nu pot fi definite legi şi reguli pentru această împlinire a învăţăturii. Fiecare grad de perfecţiune şi fiecare grad de imperfecţiune sunt egale în ea; nici o supunere legilor nu constituie o împlinire a acestei doctrine şi astfel pentru ea nu pot exista reguli şi legi de respectat.
Din această distincţie fundamentală dintre religia lui Cristos şi toate religii precedente bazate pe concepţia statală asupra vieţii, derivă o diferenţă corespunzătoare între preceptele specifice teoriei statale şi preceptele Creştine. Preceptele teoriei statale asupra vieţii insistă în mare parte pe anumite acte prescrise faţă de care oamenii se simt justificaţi şi sunt siguri că au dreptate. Preceptele Creştine (porunca iubirii nu e un precept în sensul strict al cuvântului, ci o expresie a însăşi esenţei religiei) sunt cele cinci porunci ale Predicii de pe Munte – toate cu caracter negativ. Ele arată doar ce nu au voie oamenii să facă la un anumit stadiu al dezvoltării omenirii .
Aceste porunci sunt ca şi indicatoare pe un drum fără sfârşit spre perfecţiunea către care umanitatea se mişcă, arătând nivelul de perfecţiune care este posibil într-o anumită perioadă de dezvoltare a umanităţii.
Cristos a exprimat in Predica de pe Munte idealul etern pe care oamenii luptă în mod spontan să-l atingă şi de asemenea gradul de realizare pe care oamenii îl pot atinge în zilele noastre.
Idealul este să nu doreşti rău nimănui, să nu provoci nici un rău, să iubeşti toţi oamenii. Preceptul ce arată nivelul sub care nu trebuie să coborâm în lupta pentru atingerea acestui ideal este interzicerea vorbirii de rău. Şi aceasta este prima porunca.
Idealul este castitatea perfectă, chiar şi in gând. Preceptul ce arată nivelul sub care nu trebuie să coborâm în lupta pentru atingerea acestui ideal este puritatea vieţii de căsătorie, evitarea desfrâului. Aceasta este a doua poruncă.
Idealul este să nu ne facem planuri pentru viitor, să trăim în prezent. Preceptul ce arată nivelul sub care nu trebuie să coborâm este interzicerea jurămintelor, a promisiunilor pentru viitor. Aceasta este a treia poruncă.
Idealul este să nu folosim niciodată pentru nici un scop forţa. Preceptul ce arată nivelul sub care nu trebuie să coborâm este acela de a întoarce bine pentru rău, de a fi răbdători când suntem asupriţi, de a da şi mantaua. Aceasta este a patra poruncă.
Idealul este să iubim duşmanii care ne urăsc. Preceptul ce arată nivelul sub care nu trebuie să coborâm este să nu le facem rău duşmanilor, să vorbim bine de ei, şi să nu facem nici o diferenţă între ei şi vecinii noştri.
Toate aceste precepte sunt indicaţii asupra lucrurilor pe care, în călătoria noastă spre perfecţiune, le putem deja evita, ce trebuie să luptăm să obţinem acum şi ce trebuie să transformăm în instincte şi obiceiuri inconştiente. Dar aceste precepte, departe de a constitui întreaga învăţătură a lui Cristos sau de a o epuiza, sunt simple trepte pe drumul spre perfecţiune. Aceste precepte trebuie şi vor fi urmate de precepte din ce in ce mai ridicate pe calea perfecţiunii dictate de religie.
…