Lumea asta a inebunit. Pentru multi viata asta a ajuns un calvar. O lupta continua pentru supravietuire.
O perioada scurta de inocenta in copilarie urmata de putina nebunie prin liceu si eventual prin facultate iar apoi… intratul in masina de macinat suflete. Trezit->Servici->Acasa->Somn si de la capat.
Din cand in cand mai apare cate un eveniment mai iesit din comun. Poate un weekend in care reusesti sa te relaxezi, poate aparitia unui copil, poate o reaprindere a unei flacari de mult stinse… in schimb de cele mai multe ori… senzatia traita e de sufocare… de macinare constanta a viselor, a sufletului. Uneori ajungem sa nu mai vedem nimic din frumusetea lumii, tot ce mai dorim este sa trecem si peste ziua asta. Si maine o luam de la capat.
Unele zile arunca sufletul intr-un iad viu. Poate cineva drag trece prin probleme sau poate apare o tragedie in familie. Si atunci paharul se revarsa si multi ajung sa se intrebe daca nu cumva am fost abandonati aici pe Pamant. Unde e Dumnezeu? Cum de permite nebunia asta?
Asaltati din toate partile de tot felul de sarcini ajungem intr-un punct in care tot ce mai aude sufletul e o cacofonie de sunete care mai de care mai urate. Incercam sa ne sprijinim pe cei din jur, daca avem norocul de a avea pe cineva aproape, dar de cele mai multe ori descoperim ca cei din jur nu o duc cu mult mai bine. Si ei traiesc in aceiasi masina de macinat suflete. Si zilele trec… si le lasam sa treaca visand la un viitor mai bun.
Din cand in cand mai intalnim cate un om care pare totusi diferit, rupt cumva de realitatea asta sumbra in care ne aflam. Il studiem si vedem ca e fericit. Poate apare o curiozitate si studiind mai aproape ce spune de multe ori ajungem sa credem ca e nebun. Incepe sa spuna ca lumea e Ok, ca toate sunt pe calea cea buna si ca singurul lucru care ne impiedica sa fim fericiti e ideea asta aiurea ca ne-ar trebui ceva sa fim fericiti.
Raspunsul la CUM? ramane tot DA!
Renuntand la ideea noastra preconceputa despre cum trebuie sa fie fericirea ajungem sa renuntam la o parte din vocile din cap si cand ajunge sa fie ceva mai multa liniste incepe sa se auda o voce usoara undeva adanc in noi, un sursur imperceptibil… Nu intelegem ce spune dar… e cumva dulce. Si facem si mai multa liniste si la un moment dat vocea devine clara: “Sunt aici, nu-ti fie frica, sunt aici cu tine“. Si atunci intelegi ca lumea e Ok si ca nu-ti trebuie nimic pentru a fi fericit. Ca e inclusi 😉
Rumi spunea: O, lasa-ma sa nu exist caci non-existenta proclama in sunete de trambita. La EL ne vom intoarce.
Renunta la tine, renunta la ideile tale legate de fericire, alege sa spui doar DA chemarii si incetul cu incetul Adevarul din tine va iesi la iveala.
Daca nu iei viata prea in serios – esti fericit. Si apoi…fericirea e in lucrurile marunte, nu in cele importante, decisive. Un adiere racoroasa care bate intr-o seara fierbinte, un parfum de flori de tei pe o alee intr-un parc, o socata rece, o placinta poale in brau facuta de bunica, un miros de iarba cosita pe deal la Fundata, rasul unui copil, cum se joaca o pisica, mirosul de pipa al unchiului favorit etc.
Daca esti “in tune” cu ce e mai presus de lumea iluzorie in care se zbate lumea din jur neincetat…e traznet. 😉